Veșnicia s-a născut la sat

Stau pe o bancă din lemn rezemată de o căsuță din lut rece, foarte veche. Dar renovată de curand. Ating cu picioarele iarba înconjurată de pietrele înfipte în pământul rece. 

E ora 20:15, vad apusul. 

Sunt în cel mai special loc în care m-aș întoarce oricând, chiar la orice oră. 

Sunt în Viscri.

Este satul unde îmi petreceam verile copilăriei, este clar un loc care mă duce cu gândul la libertatea de pe atunci. 

Veneam aici cu familia și prietenii în fiecare an, ori toamna, ori vara. 

Țin minte și pe atunci ce stări unice îmi oferea locul, cum alergam prin curtea imensă a pensiunii, până seara târziu, când eram chemată la masa de doamna Vio.

 Doamna Vio ne gătea salată de vară cu legume proaspete, abia scoase din livada grădinii lor. Îmi făcea desertul preferat, pentru că știa cu ce poftă îl mănânc. Gogoși calde cu zahăr pudră strecurat, abia scoase din uleiul încins.

Le mâncam pe terasă, în timp ce ascultam greierii cântând. Țin minte cum îi mai ceream “mămăliguță din aia bună cu brânza de burduf”..

Când am fost ultima oară la Viscri, doamna Vio a fost uimită să mă vadă cât am crescut.

Am văzut pe fața ei șocul și sclipirea din ochi, care m-au dus cu gândul la trecerea timpului, de care, în mod evident, mă tem. 

Dânsa a început să-mi povestească câteva amintiri cu mine mică din acest loc, tocmai pentru a exprima cum nu înțelege “cât de repede trece timpul”. 

După ce am ascultat, i-am răspuns și eu îndurerată, dar melancolică:

Simt că în acest loc toate gândurile zilnice, problemele și stresurile se opresc.

Totul capătă sens.

Si nu orice fel de sens, un sens în care simți că ești doar tu și natura pe pământ.

Simt că totul e mai liniștitor, mai proaspăt, mai pur.

Toate nevoile ascunse îți sunt satisfăcute. Și îți dai seama de asta după ce te întorci la viața din oraș.

Că începe dorul.

Modul în care oamenii trăiesc aici îmi umple sufletul de speranță.

Speranță că mai e loc de bine. Că mai sunt colțuri în lumea asta unde lumea nu a uitat să trăiască.

Să se bucure de tot ce îi înconjoară și atât.

Un sat așa de autentic. 

Unde bunătatea și pacea predomină. 

Unde problemele de zi cu zi dispar. 

Unde păsările cântă în armonie în fiecare dimineață. 

Unde natura este în mediul ei sănătos. 

Unde copiii zburdă pe uliță în fiecare moment din zi. 

Unde răcoarea plăcută se așterne în jurul orei 7. 

Unde mâncarea are gust de prospețime și naturalețe. 

Unde oamenii se conectează la un nivel energetic enorm de puternic cu tot ce e în jur. 

Unde parcă toată natura te îmbrățișează odată ce calci pe acest “tărâm”. Chiar simt că sunt într-un alt univers. Universul din trecut. 

Unde totul era mai simplu.

Viscri îmi oferă entuziasm. Lumea știe să trăiască, oamenii sunt în contact cu ei înșiși, cu natura, cu animalele, cu copiii lor. Cu viața în sine. 

Se concentrează pe ce fac pe moment. 

Și știu să se bucure de odihnă după ore întregi de muncit. Aici empatia și bunătatea sunt la ordinea zilei.

Pentru că oamenii din asta își iau bucuria.

Aici respir cel mai curat aer, urmat de miresme puternice de foc. Berzele își hrănesc puișorul din vârful hornului.

Parcă toate vietățile aparțin unei familii.

Unei comunități. 

Văd niște copilași care se joacă fotbal cu o minge plină de praf. Sunt 6 în total. 5 băieți și o fată. 

Fericirea se simte și se vede pe fața lor inocentă. Și nu zic “fericirea” doar pentru a folosi un cuvânt care să le descrie starea. O zic din inimă. 

Fericirea aia autentică, fix așa cum cred că se poate naște doar la sat. 

Oile, caprele și vacile zburdă pe câmpii toată ziua. 

La ora 6:00 dimineața, toți stăpânii animalelor domestice sunt cu animalul propriu în fața porții. Ciobanul satului preia animalele în grija lui pentru tot restul zilei, mai exact până la ora 20:00, când soarele apune.

Bunicuțe și bunicuți stau în fiecare seară în fața porții, poposesc pe o băncuță și tot ce fac este să se uite în jur, admirând orice “detaliu”. Bucurându-se de orice lucru sau acțiune, care poate pentru noi, “oamenii de la oraș”, poate nu înseamnă nimic. 

Fiind obișnuiți și învățați să prețuim constant lucrurile sau evenimentele mari, ajungem rar să ne bucurăm de aceste “lucruri și fapte simple” care de fapt ne fac viața mai frumoasă.

O mare parte din timp, gândurile noastre sunt într-o constantă schimbare și fugă, mereu cu gândul la trecut sau viitor. 

Niciodată în prezent, sau poate rar.

De curând am realizat că e o artă sa știi să trăiești în prezent.

Încerc din răsputeri să mă bucur de orice moment pe care îl trăiesc.

Și de fapt realizez însemnătatea fiecăruia. E vindecător să nu ne gândim la nimic altceva și pur și simplu să “fim”. 

Arta de a fi, cum îmi place mie să îi zic.

Aici și acum.

Cea mai importantă lecție pe care mi-am luat-o vreodată dintr-un loc. 

Și anume satul pitoresc.

Scris cu mult drag,

Maria Dudoiu.